Aproape toți cei care se gândesc la un compost în curte se opresc la aceeași frică: că va mirosi. E o teamă legitimă, pentru că un compost prost făcut chiar pute. Doar că mirosul nu vine din compostare, ci din lipsa ei. Un morman care miroase a hazna nu este compost, este o grămadă de resturi care putrezesc fără aer. Diferența dintre cele două stă în câteva reguli destul de simple, pe care le poți deprinde într-o săptămână.
Există destule curți în care compostul funcționează impecabil, la trei metri de masa de vară, fără ca nimeni să simtă nimic. Secretul nu e un utilaj scump. E echilibrul.
De ce miroase, de fapt, un compost
Materia organică se descompune în două feluri. Cu oxigen, prin bacterii aerobe, care lucrează repede, degajă căldură și produc un miros de pădure udă. Fără oxigen, prin bacterii anaerobe, care produc amoniac și compuși cu sulf. Al doilea scenariu apare aproape întotdeauna din același motiv: prea multă umezeală și material prea îndesat.
Resturile de bucătărie sunt bogate în azot și în apă. Cojile de fructe, zațul de cafea, frunzele de salată ofilită, toate au consistență de piure după două zile. Dacă le pui unele peste altele, se compactează, aerul dispare din golurile dintre ele, iar procesul o ia pe drumul greșit. De aceea regula de bază nu e „ce pui”, ci „cu ce amesteci”.
Raportul care contează este între materialele verzi, bogate în azot, și cele maro, bogate în carbon. Practic, la fiecare găleată de resturi umede de bucătărie ai nevoie de aproximativ două-trei volume de material uscat: frunze căzute, carton rupt bucăți, rumeguș netratat, paie, crenguțe mărunțite, hârtie de la ambalaje. Nu trebuie să cântărești nimic. Trebuie doar ca amestecul să nu arate niciodată ca o supă.
Ce pui și ce lași afară
Lista permisă e mai lungă decât se crede, iar cea interzisă e scurtă, dar strictă.
- Da: coji de legume și fructe, zaț de cafea împreună cu filtrul de hârtie, pliculețe de ceai fără capse, coji de ouă zdrobite, iarbă tunsă în strat subțire, frunze uscate, resturi de plante de apartament, hârtie și carton nelucios.
- Nu: carne, pește, oase, lactate, ulei și mâncare gătită cu grăsime. Acestea sunt exact combustibilul care atrage muște, rozătoare și pisici din tot cartierul.
- Cu prudență: coji de citrice în cantitate mare, care acidifiază, și buruienile ajunse la sămânță, care vor răsări fericite anul viitor prin toate straturile.
Excrementele de la animale de companie nu au ce căuta în compostul destinat legumelor. Cenușa de lemn, în schimb, se poate presăra ocazional, în strat subțire, dar nu de la lemn tratat sau vopsit.
Trucul contra muștelor: stratul de acoperire
Muștele nu vin la compost, vin la resturile expuse. Musculițele de oțet apar în câteva ore dacă o coajă de banană rămâne la suprafață, iar musca mare de casă depune ouă în orice masă umedă și caldă lăsată descoperită.
Soluția e ridicol de simplă și funcționează în proporție de nouăzeci și ceva la sută: de fiecare dată când golești găleata de bucătărie, acoperi imediat cu un strat de material maro. Un braț de frunze, o mână de rumeguș, două cutii de carton rupte. Nimic umed nu rămâne la vedere. Fără suprafață expusă, nu există loc de depus ouă.
A doua măsură ține de temperatură. Un compost care se încinge la 50-60 de grade în interior distruge larvele și semințele. Ca să se încingă, are nevoie de volum: sub jumătate de metru cub, masa pierde căldura prea repede. De aceea compostoarele mici de plastic, cumpărate de la supermarket, funcționează mai lent și mai rece decât o ladă simplă din paleți, construită la un metru pe un metru.
Aerisirea se face la două-trei săptămâni, cu o furcă. Nu e nevoie de un ritual. Dacă ai răbdare și pui de la început straturi alternante, poți sări peste jumătate din întoarceri.
Unde îl amplasezi și cât durează
Locul ideal e semiumbrit, pe pământ, nu pe beton. Contactul direct cu solul permite râmelor și microorganismelor să urce singure în grămadă, ceea ce scurtează procesul cu săptămâni bune. La soare puternic se usucă și se oprește; în bătaia ploii se îmbibă și devine anaerob. Un acoperiș improvizat, chiar și o bucată de folie rigidă, rezolvă a doua problemă.
Testul umidității e cel al buretelui stors: strângi un pumn de material și trebuie să simți umezeală, dar să nu curgă apă printre degete. Prea uscat, adaugi apă și verde. Prea ud, adaugi carton și frunze.
Într-un sistem întreținut rezonabil, compostul matur apare în trei până la șase luni vara și în opt-nouă luni dacă pornești toamna. Se recunoaște ușor: culoare brun-închis, textură fărâmicioasă, miros de pădure după ploaie, fără nicio bucată recognoscibilă. Îl cerni printr-o sită cu ochiuri mari, iar ce rămâne nedescompus se întoarce în grămada nouă.
Rezultatul se simte imediat în straturi și în ghivece, inclusiv în cele de pe terasă sau balcon, unde pământul obosește repede și are nevoie de un aport real de materie organică. Chiar dacă ai doar câțiva metri pătrați afară, principiul rămâne valabil, iar spațiul se poate organiza inteligent, la fel ca atunci când amenajezi un balcon îngust ca să pară de două ori mai mare. Un compost bine ținut nu e o corvoadă de grădinar pasionat, ci pur și simplu modul cel mai ieftin de a nu arunca la gunoi jumătate din ce ai cumpărat.
